Andi Miron

Stadionul, paradisul meltenilor

Îmi place sportul, să-l practic, dar să-l și urmăresc. Aș încerca să joc tenis, dar de urmărit, mi se pare chinuitor, atât de plictisitor mi se pare. Cele mai importante meciuri de handbal ale fetelor de la CSM București și ale naționalei le urmăresc cu plăcere. Ce-i drept, acolo chiar avem ce vedea. Am făcut handbal cam doi ani de zile și am făcut parte dintre ultimele generații care au bătut mingea în spatele blocului. Urmăream meciurile de fotbal din campionatul intern, dar și pe cele internaționale. Eram bine documentat, îmi doream să devin comentator sau jurnalist sportiv. Priveam jocul de fotbal dintr-o perspectivă tactică și aveam și niște echipe preferate.

Odată cu trecerea vârstei de 14-15 ani, atașamentul meu pentru respectivele cluburi de fotbal a încetat, trecând astfel dincolo de acea barieră emoțională de care se lovește orice suporter. Pasiunea pentru partea tactică și dorința personală pentru ca echipa națională să nu se facă la infinit de râs, da, au rămas. Atașamentul pentru „culorile clubului" a trecut odată ce am crescut și mi-am dat seama că de acum am alte lucruri mai importante de făcut - despre modul total irațional pentru care oamenii își consumă nervii pentru o echipă de fotbal vom discuta într-un alt articol. 

Nu mai urmăresc decât ocazional, meciurile României și mi se întâmplă să ajung și pe stadion o dată sau de două ori pe an. Săptămâna trecută am dat curs invitației unui prieten, la meciul de fotbal dintre FCSB și israelienii de la Hapoel Beer Sheva, de pe Arena Națională. 

Cam aceeași poveste și în 2017 pe stadioanele din România. Există și oameni educați, dar numărul uriaș și stridența meltenilor domină tribunele. Spectatorii încă își mai huiduie și-și înjură echipa și jucătorii pe care au venit în mod teoretic să-i susțină. Orice acțiune mai periculoasă sau atingere de balon în jumătatea adversă a echipei oaspete este taxată la fel, cu huiduieli și înjurături, termenul de „fair-play" neavând vreo relevanță pentru suporterul român. Pe lângă echipa gazdă și echipa oaspete, meniul nu ar fi complet dacă gibonul din tribună nu ar huidui și nu ar înjura brigada de arbitri. Și mai ales, galeria în special, trebuie să înjure rivala din campionat, că altfel degeaba a mai venit la meci. Ce galerie e aia care nu-și înjură rivala din campionat într-un meci internațional? O galerie bleagă, nu?

Să avem pretenții ca atunci când un individ trece printre rânduri ca să-și ocupe locul, să mai zică „pardon" și să se deplaseze cu fața, nu cu fundul către cel sau cei pe care-i deranjează, astea-s deja chestii fine, să nu ne complicăm totuși...

Stadionul este ca un paradis al meltenior. Când merg pe stadion, unii oameni sunt ca niște giboni turbați, pot face orice. Sau hai, aproape orice. După atâtea bile negre, nu pot să nu menționez și una albă. Gibonelul român venit la meci nu mai sparge semințe și le scuipă pe jos. Nu pentru că s-ar fi cizelat, ci pentru că există niște stewarzi și niște portari care să-i percheziționeze la intrare. Ce nu face melteanul de pe stadion pentru două reprize de înjurături și huiduieli?! Renunță și la semințe!



Trimiteți un comentariu