Andi Miron

„Iubirea este o forță, un verb”. Interviu cu Dan Truția, personal coach

Prin anii ’90, o mare parte a populației de pe teritoriul României își imagina că anul 2000 va fi un an în care se vor întâmpla lucruri nemaivăzute. Se vorbea despre tot felul de scenarii SF. Ba că vor veni extratereștii, ba că va veni sfârșitul lumii, ba că va veni sfârșitul lumii odată cu extratereștrii și multe alte scenarii și proiecții imaginare care au rămas doar... imaginare.

Oamenii n-au ajuns încă să meargă la serviciu cu mașini zburătoare, însă evoluția tehnologică este o certitudine. Această certitudine a creat și creează incertitudini în ceea ce privește rolul pe care-l vor avea oamenii într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat pe piața muncii. Până la robotizarea în masă însă, discutăm despre noile profesii care au apărut în România după anii 2000: SEO specialist, consultant de imagine, PR, social media specialist, personal coach sunt doar câteva exemple. Ei bine, oamenii care practică aceste meserii au înțeles faptul că nu frica de evoluție este o soluție, ci modul în care ne adaptăm noi la această evoluție.

Un exemplu în acest sens este Dan Truția, personal coach. Un fel de consilier pentru probleme personale sau clasic spus, un fel de psiholog. Pe lângă serviciile de consiliere personală, face to face sau online, participă în calitate de speaker la evenimente pe dezvoltare personală, are un blog pe care-l actualizează constant, în care dezbate diverse probleme cu care ne confruntăm în viața de zi cu zi și realizează emisiunea „Top Vlog”, de la Inedit TV.



În mare parte, pe blog, Dan abordează subiecte legate de relații. Ce apreciez la Dan, pe lângă pasiunea și bunul simț, este faptul că abordează într-o manieră rațională aceste subiecte, fără ipocrizie. 

În continuare, vă prezint un interviu cu Dan Truția, o discuție în care am abordat mai multe subiecte, precum: femei, relații, profesia de personal coach, câteva sfaturi practice și alte proiecte pe care Dan le desfășoară.


Andi Miron: Dr Love, tu ești?


Dan Truția: Nu, nu sunt eu Dr. Love. Culmea, pe la 20 de ani mă intitulam așa în glumă printre prieteni, dar e o titluatură pe care nu am mai auzit-o demult și cu care nu mă mai identific.

Ca life coach, activitatea mea constă în a ajuta oamenii să își găsească resursele pentru a progresa în viața personală, în relațiile de cuplu și în carieră. Dintre toate aceste aspecte, relațiile sunt un domeniu fascinant, un domeniu care ne influențează toate aspectele vieții. De aceea scriu despre asta, am ședințe individuale de coaching, fac video-uri și materiale legat de aceste aspecte.

Am ajuns la coaching după ce am căutat răspunsuri pentru propria viață, iar odată ce le-am găsit, am ajuns la concluzia că toată experiența pe care am acumulat-o poate servi și altora. Drumul a fost natural, în sensul că nu a existat un moment în care să îmi propun asta, dar în timp am constatat că asta am devenit. Abia atunci mi-am asumat conștient acest rol.


A.M.: Când și cum ai decis să te faci „life coach”? Nu erai genul de persoană care obișnuia sfaturi fără să i se ceară, nu? Sau erai?


D.T.: Așa cum spuneam mai sus, devenisem un coach, doar că nu conștientizasem acest lucru. Pe măsură ce am descoperit și am integrat aspecte ale evoluției personale, am devenit o sursă de informații pentru cei din anturajul meu. Am început să fiu întrebat referitor la diverse aspecte sau situații prin care treceau. Alții se minunau de atitudinea mea optimistă și pozitivă chiar și atunci când treceam la rândul meu prin situații dificile. Astfel am ajuns încet-încet la concluzia că ceea ce am învățat este valoros nu doar pentru mine, ci și pentru cei din jur.

Partea mai dificilă a fost asumarea oficială a titulaturii de life coach. Eu-l meu interior striga: „Nu ești life coach! Cine ești tu să le dai sfaturi altora despre viață? Ce contează că ai făcut atâtea, experiența ta e prea mică.” Dar pe de altă parte, avantajul pregătirii de până atunci a fost că am reușit să trec mai ușor peste aceste limitări și să integrez această parte din mine. Mi-am asumat rolul cu toate avantajele și dezavantajele lui.

La început am fost tentat să ofer sfaturi fără să mi se ceară deoarece observam probleme pe care le consideram rezolvabile. După câteva eșecuri în a ajuta persoane pe care în viziunea mea puteam să le ajut, mi-am schimbat total optica și am decis să dau sfaturi și să mă implic doar atunci când sunt solicitat să fac asta. Procesul este foarte simplu: degeaba ceri ajutor dacă nu ești dispus să îl primești. Și foarte mulți sunt în această capcană: caută ajutor, dar nu sunt dispuși să îl primească. 


A.M.: Pe site-ul tău spui că ai avut momente în viață în care nu mai găseai motivația de a te da jos din pat. Cum ai ajuns în acel punct și cum ai reușit să treci peste?


D.T.: În acele momente ajunsesem într-un punct foarte jos al vieții mele în care aveam senzația că asta e tot ceea ce pot experimenta. Făcusem destule lucruri, nimic nou nu îmi suscita atenția. Viața mea era pe auto-pilot, fără lucruri care să mă entuziasmeze sau care să mă scoată din acest mindset. Însă o voce din interiorul meu îmi spunea că pot folosi această stare a mea ca o pârghie pentru a mă reinventa. Ceea ce am și făcut.

Motivația a venit de la sine odată ce mi-am definit misiunea personală - la care nici nu mă gândisem până atunci. Misiunea personală este asemenea unui far noaptea, care îți arată direcția. Marea greșeală pe care o făcusem până atunci fusese că îmi definisem obiective mediocre: să fiu „bine” din punct de vedere material, să fiu într-o relație „ok”, și așa mai departe. Ori, aceste obiective odată îndeplinite, ce altceva mai rămânea de trăit? De unde și dilema mea.

Momentul în care mi-am formulat misiunea personală a fost definitoriu pentru că mi-a schimbat în întregime perspectivele. Și cel mai important, mi-a oferit un scop pe care îl pot aplica toată viața, indiferent de activitățile pe care le am. Activitățile pot deveni după o vreme banale sau redundante, însă capeți abilitatea de a le schimba și în același timp de a fi împlinit cu ceea ce faci. Acest lucru oferă motivația necesară pentru a face orice și implicit, pentru a te da jos din pat dimineața în cea mai bună formă posibilă. Mă amuză atunci când lumea este uimită de câte lucruri diferite am făcut până acum și în câte domenii am activat. Nu mi se pare deloc ciudat, pentru că totul este corelat cu ceea ce mi-am ales ca misiune.


A.M.: În general, de ce crezi că-și pierd oamenii motivația?


D.T.: Vorbind din experiența directă acumulată din ședințele de coaching, există două mari motive: fie își stabilesc obiective prea mici, fie au obiective nerealiste. Hai să le luăm pe rând. Dacă ne uităm în jur, ce ne învață societatea? Fă o școală, ia-ți un job, cumpără-ți o casă, fă-ți o familie și bucură-te de 25 de zile de vacanță pe an – până îmbătrânești. Obiectivele acestea se pot îndeplini și la 30 de ani. După care... ce mai rămâne de făcut? De multe ori intervine blazarea, rutina. Apare criza de 40 de ani. Și ceva în sinea ta, te trage de urechi că trece viața pe lângă tine. Simți un gol nedefinit. Greu îți mai găsești motivația în astfel de circumstanțe.

Obiectivele (aparent) nerealiste sunt atât de îndepărtate încât pare că trebuie să muncești zeci de ani să le îndeplinești. Ori creierul este construit în asemenea mod încât dorește satisfacție imediată. În lipsa unor tehnici adoptate în mod conștient este foarte greu să rămâi focalizat pe un proiect să zicem și un an, darămite mai mult. Așadar intervine frustrarea, intervin îndoielile. Intervine vocea aceea din cap care ne spune că suntem prea mici, prea nepregătiți pentru ce ne dorim. 

Secretul păstrării motivației este să îți alegi un obiectiv aparent nerealist dar care te forțează să evoluezi în permanență. Spre exemplu, dacă îmi pun acum în plan să devin campion mondial la ski știu că mă așteaptă un drum lung și e foarte puțin probabil să reușesc asta. Pe de altă parte, dacă îmi doresc să ajung campion mondial la ski pentru a demonstra că puterea minții este mai importantă decât antrenamentele, fiecare mică reușită, fiecare loc secundar, îmi va aduce satisfacții imense pentru că îmi confirmă teoria.

Astfel, scopul final nici nu mai contează prea mult, mesajul pe care vreau să îl transmit ajunge la ceilalți pe tot parcursul acestui drum, mă ține în priză și îmi oferă satisfacția necesară continuării.

Mai există un secret și anume: te focalizezi pe crearea unor obiceiuri care să îți susțină activitatea și în urma cărora să ai satisfacții rapide. Spre exemplu, în cazul de mai sus aș putea să îmi creez obiceiul de a mă antrena de 3 ori pe săptămână, fără să mai pun accent pe scopul final. Mă concentrez pe fiecare antrenament să fie cât mai bun, cât mai plăcut și știu că fac în același timp pași către scopul cel mare de care însă mă detașez. Reușita poate veni la anul sau peste zece ani. Dar găsesc plăcere în acele antrenamente și din asta îmi iau energia motivației pe termen lung. Evident, aici mai există un aspect esențial: trebuie să iubești ceea ce faci.

Am experimentat aceste lucruri până să le înțeleg conceptual pe vremea când practicam arte marțiale. Fiecare antrenament era extrem de intensiv și obositor. Dar lună de lună observam îmbunătățiri: agilitate mai bună, rezistență, musculatura mai reliefată. Examenele de centură le dădeam atunci când simțeam că sunt pregătit și nu erau necesare pentru a-mi valida nivelul la care am ajuns. Fiecare antrenament în sine era cel mai bun indicator. Și aici a ajutat foarte mult și pregătirea mentală nu doar cea fizică. 


A.M: Cum recomanzi clienților tăi să-și mențină motivația?


D.T.: În primul rând, trebuie să se analizeze foarte bine și să aibă un răspuns la întrebarea „cine sunt eu?”. Aici nu mă refer la job sau la rolul în societate, acestea sunt doar construcții mentale. Înainte de toate acestea există afinități, există emoții, există convingeri, există valori personale. Acestea formează „eul”.

După ce lămurim problema sinelui, pasul următor este misiunea personală care trebuie să fie suficient de amplă încât să predispună la ieșirea din zona de confort. Să îmi iau anul viitor o mașină nouă când am salariu de 3,000 de EUR pe lună nu e o astfel de misiune. Misiunea are neapărat două componente: evoluția personală și impactul pozitiv asupra celor din jur. Dacă ne uităm în jur, cei mai de succes oameni sunt aceia care s-au focalizat pe ceilalți, nu pe ei înșiși. Nu trebuie răspuns încă la întrebarea „cum”. Răspunsurile vor veni pe parcurs. Dar misiunea trebuie să fie aliniată cu valorile personale ale fiecăruia, cu acel „eu”, cu afinitățile și dorințele lui. Misiunea personală trebuie să fie orientată în sens pozitiv, creator și nu pentru a „scăpa de ceva”.

Al treilea element este acțiunea. Asta nu înseamnă neapărat planificare pe 20 de ani, înseamnă ca în fiecare zi să faci un pas conștient și asumat spre direcția respectivă, oricât de mic ar fi el. Și aici intervin obiceiurile pe care ți le formezi, la început ca o activitate conștientă dar care practicate constant devin automatisme.

Pe parcurs, drumul va evolua natural iar activitățile corespunzătoare vor fi percepute ca „plăcute” față de cele care nu se încadrează și care vor fi percepute ca fiind „neplăcute”. Asta e și busola. Foarte important este să te bucuri de drum și să nu aștepți rezultatul final pentru asta. Iar pe parcurs apar și mici victorii care trebuie neapărat sărbătorite. Așa se păstrează motivația. Iar când te vei uita înapoi după o perioadă de timp, vei constata cât de mult ai evoluat pe drumul ales, lucru care îți va da o nouă doză de motivație. Motivația nu este altceva decât o stare emoțională pozitivă, când ești entuziasmat, inspirat, când abia aștepți să lucrezi pentru îndeplinirea visurilor tale, când munca nu mai este de fapt muncă și astfel totul se leagă fără efort.

Poate că vei atinge dezideratul sau nu. Însă, bucurându-te de drum înseamnă de fapt să te bucuri de viață și sigur vei realiza mai multe în acest fel decât dacă te trezești în fiecare zi cu ideea că nu ai reușit. Acest lucru este extrem de demotivant.

Mintea este capabilă de lucruri uluitoare, cu condiția să o folosim corespunzător. Absolut tot ce experimentăm în realitatea fizică sau pe plan emoțional trece prin percepțiile noastre, prin convingerile noastre, prin fricile noastre. Învățând să lucrăm cu mintea ne putem transforma cu adevărat viața în moduri absolut incredibile. De fapt la asta se poate rezuma și activitatea mea ca personal coach.

Viața este exact așa cum o percepem noi că este. Dacă o privim ca un joc în care putem experimenta tot ceea ce ne dorim, așa va fi. Dacă o privim ca pe o luptă continuă, vom lupta zilnic. 

Cât despre mine, sunt extrem de recunoscător pentru tot ce mi s-a întâmplat până acum, chiar și pentru lucrurile aparent negative. Toate aceste experiențe m-au format în omul care sunt acum, m-au făcut mai puternic, m-au făcut să iubesc viața și să mă bucur de absolut tot ceea ce îmi oferă ea. Mai mult, am înțeles că sunt singurul care are puterea de a își transforma viața exact așa cum îmi doresc. Ce poate fi mai frumos de atât?


A.M.: Spui că misiunea pe care ți-ai asumat-o are în vedere crearea unei lumi bazată pe iubire, nu pe frică. Ce înseamnă pentru tine, în sens general, iubirea? 


D.T: Iubirea este fundamentul acestei lumi. Oamenii se nasc cu două frici, atât. Toate celelalte frici sunt dobândite pe parcursul vieții, deci există cu adevărat doar în mintea noastră. Acolo capătă titulatura de „real”. Asta nu înseamnă că fricile sunt rele, scopul lor este de a ne proteja. Însă o parte dintre frici ne frânează dezvoltarea și experiențele pe care le avem în viață.

Pe de altă parte, iubirea este ceea ce permite evoluția și expansiunea. Mă refer aici la iubire în sens general, nu numai la relațiile de cuplu. Să luăm un exemplu banal: cineva care iubește câinii are mai multe șanse de a face ceva pentru un câine rănit de pe stradă decât altcineva căruia îi este frică de câini. Atenție, am zis frică, nu că îi destestă, ceea ce este cu totul altceva. 

Iubirea are extraordinara proprietate de a integra totul, aspectele pozitive dar și cele negative. Când îți iubești partenerul de viață, accepți și părțile care-ți plac mai puțin. Nu poți iubi doar aspectele care-ți plac. Extrapolând la sensul general, nu poți iubi exclusiv aspectele pozitive ale vieții, este un nonsens. Ori iubești tot, ori detești tot. Iar integrarea aspectelor negative oferă accesul la soluții. Nu poți schimba decât lucrurile care îți aparțin. Iar ideile pe care le avem și modul în care vedem lumea ne aparțin exclusiv.




A.M.: Dar în relațiile de cuplu, ce înseamnă pentru tine iubirea?


D.T.: Într-o relație de cuplu, iubirea este un liant peste care se construiește raportul dintre cei doi. Mai exact, iubirea presupune actul de a dărui necondiționat, de a crea respect, de a crea o legătură profundă. Multă lume își imaginează că este suficient să spui „te iubesc”, dar nu este așa.

Ceea ce îmi place mie să spun este că iubirea este o forță, este un verb și nu un substantiv. Orice forță are nevoie de un impuls. Altfel, se va disipa. La fel, verbul indică acțiune. Pentru a păstra și a crește iubirea, trebuie mereu venit cu energie din exterior, altfel se va stinge. Privește natura. Ceea ce e viu, crește. Ce nu crește, e mort. Noi de ce am fi diferiți?

Așadar, dincolo de fluturași și emoții care desigur că sunt unele dintre cele mai frumoase aspecte ale ei, iubirea creează fundamentul pe care se poate construi orice se dorește în relația respectivă. Și trebuie făcută diferența între a fi îndrăgostit și a iubi, pentru că sunt două lucruri diferite. La fel, trebuie făcută diferența dintre iubire și atașament, chiar am scris de curând un articol pe tema acesta. Atașamentul te pune pe tine în prim plan, în timp ce dragostea se focalizează pe celălalt. Este diferența dintre a primi și a dărui.


A.M.: Ai scris „Un bărbat iubește mai mult decât o femeie”. Povestește-ne despre această carte.


D.T.: Cartea a început ca un joc. Mă obișnuisem să fotografiez în fiecare dimineață câte o floare. Apoi m-am gândit că am multe fotografii frumoase și poate că ar trebui să tipăresc un album foto. Dar simțeam că e prea puțin, așa că am scris câte un citat pentru fiecare dintre fotografii. 

În continuare mi se părea că e prea puțin. Și într-o zi am avut un declic. Florile sunt la urma urmei simbolul iubirii, de ce să nu scriu o carte despre iubire? Doar trăisem una dintre cele mai frumoase povești de iubire. Astfel au apărut cele 21 de povestiri care poartă cititorul prin diverse aspecte ale dragostei. Deși este prima carte non-tehnică pe care am scris-o, am constatat că povestirile se scriu aproape singure. 

Odată terminate materialele, am decis să mă ocup eu singur de tot ce înseamnă layout și publicare. Întrucât cartea mă reprezintă foarte mult, mi-am dorit să fie în întregime produsul meu, fără vreo influență externă precum o editură sau cineva care să se ocupe de punerea în pagină și design. Am găsit din fericire și o tipografie capabilă de calitatea pe care mi-o doream și astfel a apărut primul tiraj.

Cartea a fost mai bine primită decât m-am așteptat vreodată, am fost felicitat, am primit tot felul de comentarii, lucru care evident că m-a făcut extrem de fericit. Fiind scrisă într-un stil personal, am avut emoții nu neapărat de cum va fi primită, cât de faptul că dezvălui o latură a mea care e mai puțin cunoscută. Am trecut însă peste acest gând în momentul în care am înțeles că este nevoie de astfel de materiale care să aducă în prim plan iubirea și lucrurile frumoase ale vieții.

De curând am semnat un contract cu editura Bookzone, care a preluat drepturile de publicare și distribuție. Dintre toate editurile cu care am vorbit, ei au fost singurii care m-au convins că pot păstra calitatea materialului original și că au aceeași grijă față de carte precum am și eu. Așadar, sunt fericit să anunț că începând cu luna decembrie 2017, cartea poate fi comandată de la ei de pe site.




A.M.: Explică-ne te rog, cum adică „un bărbat iubește mai mult decât o femeie”?


D.T.: Imaginează-ți surpriza mea când femeia care mă iubea mai mult decât orice, care renunțase la cariera mult dorită pentru a fi împreună, vine și îmi spune așa ceva. Pe moment am rămas fără cuvinte. Ulterior am înțeles și ce a vrut să zică. Dragostea unui bărbat merge până la auto-mistuire, până în punctul în care uită de el și este capabil de cele mai nebune lucruri. Statisticile demonstrează asta, deoarece rata sinuciderilor din dragoste la bărbați este mai mare decât la femei. Iar bărbatul iubește un singur lucru: femeia de lângă el.

Pe de altă parte, iubirea unei femei este legată și de alte aspecte: siguranța, anturajul, capacitatea de a forma o familie, un cămin pentru copii, încredere, etc. Dacă luăm în calcul aceste lucruri, se poate spune că bărbatul iubește mai mult decât o femeie. Dar personal, nu cred asta. Concluzia la care ajung în carte este că iubim diferit și nu se pune problema de mult sau puțin. Pur și simplu iubirea în cuplu ține de perspectiva fiecăruia, ceea ce exclude „mult” sau „puțin”. Cuvântul cheie este „diferit”.


A.M.: Spune-ne câteva cărți dintre cărțile tale preferate, care au contribuit la dezvoltarea ta personală


D.T.: Am citit sute de cărți pe domenii diferite: psihologie, relații, filosofie, afaceri. Într-o ordine aleatorie, iată o foarte scurtă listă:
Awaken the Giant Within – Tony Robbins
Cele 5 Limbaje ale Iubirii – Gary Chapman
Power of Subconscious Mind – Joseph Murphy
Rich Dad, Poor Dad – Robert T. Kyosaki
7 Habits of Highly Effective People – Stephen R. Covey
Psycho-Cybernetics – Maxwell Maltz


A.M.: Cum arată pentru tine o Femeie de 10?


D.T.: O Femeie de 10 este un complex întreg, nu trebuie să arate într-un fel anume. Este vorba despre eleganță, despre atitudine, despre inteligență. De asemenea, un pic de mister nu strică. O femeie autentică este în același timp o femeie puternică dar și sensibilă. Și cel mai important din punctul meu de vedere, trebuie să fie feminină, atunci când ești în prezența ei să o simți cum radiază esența feminină. Este genul acela de femeie care te energizează doar când o privești sau stai de vorbă cu ea. 

Pentru un bărbat, o femeie de 10 este o sursă fantastică de putere și entuziasm. Iar atunci când ai alături o astfel de femeie, nimic nu te mai poate opri. Nu degeaba se spune că în spatele fiecărui bărbat de succes se află o femeie și mai puternică. Doar că puterea ei stă în alte atribute. 

Ceea ce mă întristează pe de-o parte, iar pe de alta îmi dă forță să continui cu activitatea mea de coaching este faptul că foarte multe femei au tot ce le trebuie pentru a fi femei autentice, însă pe undeva se pierd. Ajung să se devalorizeze, se închid în ele, acceptă mediocritatea în loc să adopte cea mai bună versiune a lor și să iasă în lume strălucind.



Pentru ședințe de coaching și colaborări, pe Dan îl puteți găsi pe site-ul oficial dan.truzzia.com și pe pagina lui de Facebook.

Interviu publicat și pe Femeide10.ro.

Trimiteți un comentariu