Andi Miron

Contraste și Nichita Stănescu în studioul foto

O nouă săptămână plină... Printre picături, am reușit să-mi găsesc un interval pentru a mă implica într-un proiect simpatic și curajos, alături de draga mea domnișoară, Raluca. Spun proiect curajos pentru că shooting-ul va intra într-un concurs de fotografie destinat tinerilor liceeni, iar cel care ne-a lansat invitația a dovedit că a tratat brief-ul cu foarte multă seriozitate.

Puștiul responsabil de concept și bineînțeles, de fotografii, este David Bănică.
Ce mi-a plăcut foarte mult a fost tema shooting-ului, ilustrarea unor versuri din Nichita Stănescu, poetul pe care atunci când l-am descoperit în liceu, mă gândeam... „Mamă, tu-ți dai seama cum le  mai vrăjea?". De atunci, am început să-l aprofundez, devenind poetul meu preferat.

Eu cu febră la piept și abdomen, Raluca cu febră la picioare, am creat contrastul complementar perfect.



Ce bine că ești, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă. 
(Ce bine că ești - Nichita Stănescu)



De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?
(Cântec fără sfârșit - Nichita Stănescu)


Lectură suplimentară

Tinerii

Se sărută, ah, se sărută, se sărută
tinerii pe străzi, în bistrouri, pe parapete,
se sărută întruna ca şi cum ei înșişi
n-ar fi decât nişte terminaţii
ale sărutului.
Se sărută, ah, se sărută printre maşinile-n goană,
în staţiile de metrou, în cinematografe,
în autobuze, se sărută cu disperare,
cu violenţă, ca şi cum
la capătul sărutului, la sfârşitul sărutului, dupa sărut
n-ar urma decât bătrâneţea proscrisă
şi moartea.
Se sărută, ah, se sărută tinerii subţiri
şi îndrăgostiţi, atât de subţiri, ca şi cum
ar ignora existenţa pâinii pe lume.
Atât de îndrăgostiţi, ca şi cum, ca şi cum
ar ignora existenţa însuşi a lumii.
Se sărută, ah, se sărută ca şi cum ar fi
în întuneric, în întunericul cel mai sigur,
ca şi cum nu i-ar vedea nimeni, ca şi cum
soarele ar urma să răsară
luminos
abia
după ce gurile rupte de sărut şi-nsângerate
n-ar mai fi în stare să se sărute
decât cu dinţii.

Nichita Stănescu

Trimiteți un comentariu